Amintiri febrile.

Azi, am gustat în liniște dintr-un dialog, în urma căruia am înțeles că maturitatea nu e decât stricăciunea unei copilării.
Dacă ești norocos, strângi din dinți și îți mai sădești vreo floare de bun simț în cele mai întunecate unghere ale tale. Dacă nu, închizi orice ferestruică coerentă și lași acolo să înflorească putregaiul.

Eu am ales prima variantă. Dar asta nu mi-a adus nicidecum la pachet vreun gram de fericire sau împlinire gratuită. Dimpotrivă, și astăzi îmi dau târcoale tot felul de gânduri, de stări alterate din trecut, care țin să mă anunțe că pooooaaate se trăia mai bine dacă eram mai ordinară.

Într-o seară, vorbind cu o bună prietenă, mi-am adus aminte de momentele cele mai „tragice” din anii de liceu. Am râs secunde dolofane, ca apoi să realizez că de fapt ciudățenia mea se trage din perioada aia.
Eram destul de „ochei” la scris, și nu știu bine de ce, asta mă facea țintă la rugăminți de genul ” opaaa, îmi scrii repede un eseu, da’ așa ca să pară că io l-am făcut, fără variante de- tale” sau ” haaai te roooog, ce tee costă o felicitare pentru mama, sora, vecina mea„. Acceptam rugămințile, chiar dacă mi se încleștau degetele când trebuia să iau pixul și să scrijelesc ceva pe foaie. Am pus punct la așa gen de „donații„, când o tipă mi-a cerut să scriu o cuvântare  „normală ” pentru înmormântarea bunicului său.
Alt moment suculent s-a atestat în perioada când simpatizam un coleg, iar el cu alți doi inși pentru a însemna bărbăția și autoritatea lor, întâlnindu-se la tipica clacă din apartamentul unuia, m-au sunat pe rând ca să mă trimită la origini. Țineam să-i anunț că aveam 10 la biologie și știam de unde am ieșit și nu înțelegeam de ce ar fi trebuit să fac cale întoarsă. Cel mai fain e că după ce craii au plecat pe la casele lor, telefonul a zângănit pe rând ca să aud scuzele și regretele milogite , bătute de remușcări siropoase și tipicul ” să nu zici la nimeni „. (Radule, Ioane și Marine, vă salut și sper că peste ani ați schimbat tactica declarațiilor 🤗)

M-am amuzat de episodul în care mi s-a subliniat că aveam doar câteva rânduri de haine și era mare păcat că sunt așa, mai simpluță. De furia profei de chimie care nu știa că o exprimare frumoasă nu e opțională și dacă tot se băteau turcii la gura ei,  trebuia măcar să încerce să mimeze și ea o față strictă.
De nota 4 primită pentru că nu am mers în excursia care avea să mă facă „mare” expert în tipurile de roci, cu toate că lucrarea mea de laborator era mai plină de sens decât telefonul profei băgat în cizmele ei oribile ( dna Larisa, încă mai cred că erați cea mai oxigenată blondă, în plin sens al cuvântului) .

Scriu și zâmbesc, cu pași mici, dar siguri, recuperez indiferența de care trebuia să dau dovadă atunci. Lor și altor episoade picante din trecut, le mulțumesc. Cine știe ce pacoste îngâmfată puteam deveni, dacă nu mă ciopleau un pic. Că până la urmă un matur nu e decât un copil stricat și refăcut din toate persoanele întâlnite și trăite la timpul lor, iar eu, se pare, că am avut parte de o paletă întreagă.

Anunțuri

Acasă

Sunt Corina, am 25 de ani și-s în căutarea cuvântului acasă.

De azi știu, acasă-i acolo unde eu nu sunt și unde nu am mai fost vreodată.

Acolo mi-s dragi toți și poate că la toți le sunt dragă eu.

Acolo frumusețea e direct proporțională cu mărimea sufletului. Retușările venind cu timpul. Și pe meritate.

Pe trotuare întâlnești oameni calzi, curați și atinși de o empatie aproape copilărească.

Mulțumescu’ e cea mai virală boală, antidotul căreia se găsește undeva prin neant.
*Teorie promovată de oamenii care într-o altă viață au lucrat în sfera deservirii. Poate cred că s-or mai întoarce la condiția atroce de nesimțit.*

Acolo nu-i loc de mironosițe cu buze subțiri, gata să se dezbrace de pietate pentru un pumn de galbeni.

Nici de mari oratori care abia de pot lega trei silabe , gata să-și închine singurătatea în altarul „drăguțelor” de mai sus.

Acolo nu sunt biserici la fiecare aruncătură de băț. Cu taxe. Babe. Și popi dubioși.

Acolo Dumnezeu umblă desculț pe zâmbetul fiecărei persoane. Și cerul parcă sună a sărbătoare.

Nu sunt apartenențe politice sau delimitări geografice. Peste tot flutură steaguri apatride.

Acolo copacii vorbesc. Iar cand ei vorbesc, o lume întreagă învață să tacă.

Acolo buneii nu se mai apleacă de griji. Și-i ninge doar cu strânsori de brațe familiare.

Acolo uităm de razboaie. Acolo uităm de noi, cei de-acum, și facem pași mărunți spre natura noastră firească.

Acolo noi iubim. Și poate de asta devine cel mai acasă loc existent în spațiu și timp.

Ce le lipsește?

” -A na narmalinom iazîke ? „

Așa, la nici șapte ani, am aflat pentru prima oară că eu m-am născut într-o țară cu echimoze.

Cei 75 de bănuți dedicați înghețatei Eskimo s-au făcut mici în pumnul meu și țin minte că până ajunsesem acasă , îi și pierdusem. Împreună cu ei, pierdusem și supărarea pentru vânzătoarea aia grotescă.

Supărarea, nu și obida.

M-am tot gândit de-a lungul anilor ce i-a lipsit matroanei ca să îndrăgească limba care la mine în familie, era mânuită cu atâta atenție și iubire.

Poate ea nu a avut un bunel care să-i dea dulciuri pentru fiecare filă citită din abecedar. Sau nu a știut de băsmăluța adusă-n câmp, ce ascundea pâine, roșii, ceapă verde și o lumină pe care obișnuiam să o strig bunica.

Probabil pe ea nu au certat-o pentru desenele din cartea amintirilor lui mult prea copilul Ion  (operă supraviețuită după numeroase atacuri pisicești, crize creative corinești, ceaiuri prea des ieșite din cești , alelujah!).

N-a ascultat la radioul pictat cu pix albastru gândurile simple a domnului Sulac, apărute la o margine de drum. Nici vocea aia antipatică care anunța cu ton grav „Aici, radio moldova, este ora șa-se”.

Dumneaei nu i s-a dăruit nici un disc vinil cu titanii suflului românesc,lăsați abia acum în legea lor , pe maluri de prut. N-a văzut că mamele mulțămită lui Vieru, pot zbura între ceruri și pamânt, și dacă te rogi îndeajuns , universul le îngrijește când le suntem departe.

Dacă ar fi recitat Luceafărul, pe o bahnă la nordul Moldovei, devorată de țânțari (tulumamalor de mancurți ) și huiduită de un cârd de gâște , ar fi înțeles că ai mei 75 de bănuți legănați de o română mirifică, au fost mai presus de normalitatea bolnavă cerută de ea.

 

 

Am capitulat azi.

Am capitulat azi.

Făcută ghemotoc în grabă, i-am spus limbii să nu coboare nici un nod pe gât.

Îndeplinire impecabilă.

Buzele s-au așezat tremurânde și și-au așteptat sentința cumincioare,și poate prea curajoase.

Șuvițele deocheate de supărare, corzi lungi de vioară, s-au ascuns după urechi.
Înfrângere solemnă, etalată cu tăcerea minuțioasă a pistruilor.

Și numai ochii, domnilor, numai ochii și-au făcut de cap.

Genele s-au împleticit, formând obloane grele, mângâiate doar de un firicel de apă, coborât speriat de pe tâmplă.
S-au bătut în rafale stângace, au uitat de alinierea obișnuită și-au ridicat steaguri dezolate, pline de război senin.

Am capitulat azi. În fața ochilor mei.

Ochi care nu mi-au dat voie niciodată să cad mai jos decât ei.

Ochi prin care azi pot să văd o lume în care demult nu se mai capitulează în mod solemn. În tăcere minuțioasă.

Copila ta cu nerostitele și nefăcutele

Cazi obosită în cel mai lung dor din ultimii șapte ani…

Iartă-mi cuminte netimpul petrecut împreună și brațele care s-au făcut poate prea mici , rușinate de strânsorile dăruite în copilărie.

Necuvintele lăsate să se piardă în graba de a pleca mai copilă decât am fost vreodată.

Neplânsetul complice lăsat agățat la fiecare aeroport în care ai uitat de tine, doar pentru a-mi lăsa pe creștet cea mai edenică formă de iubire.

Iartă-mi nesunetele, nezâmbetele, neapropierile spontane, puse la păstrare pentru o maturitate care întârzie să apară.

Mamă.

Iartă-mi nefrumusețea cuvintelor scrise în grabă fărâmiciosă.

Să știi că în ochii tăi și azi se mai scriu Iliade, se alternează anotimpuri, ceruri și pământuri în perpetuă frământare…În ochii tăi se scrie aceeași liniște auzită pe când eram doar o semincioară de viață.

Iar eu, copila ta cu nerostitele și nefăcutele,

prind curaj și-ți mulțumesc,

lăsându-te să mergi liberă prin venele unde azi, orașe îți poartă numele.

”N-am auzit niciodată vreun bolovan de pământ să plângă.

Însă dacă mergi desculț vara, la țară, călcâiele tale se șterg de istorie.

Și-atunci în tine, începe a plânge pasul.”

 

Acolo unde eu m-am născut, tăcerea mai mereu se ia soră cu supunerea.

Libertatea e o jună coruptă, care-și schimbă iile pe pânze de-un roșu acut.

Când am cerut nai și fluier, mi s-a dăruit o balalaică, corzile căreia au ridicat baricade lângă suflet.

Mi-au palatalizat silabele, lăsând frumusețea lor să se plimbe speriată, pe nodul din gât.

Invidioși pentru dragostea mea invernală, m-au viscolit până la coaste pe tărâmuri străine.

 

M-am clătinat. Am căzut.  Și-am avut genunchii năruiți de amintiri.

Mi-a fost foame de latinitate. Istorie. Și-adevăr.

Stând în ungherul uitat de orice religie, am realizat un lucru simplu.

Zeci de vieți de-aș avea, aș alege în fiecare, ca primul plînset să fie pe tărâmul în care Eminescu și-a iubit codrii, iar Vieru a tăcut într-o limbă atât de dragă mie.

 

 

 

Un altfel de bucătar.

Zori de zi.

Din prea multă dragoste, căpșunele, trădate de miros, gem în oală.

Degetul meu, inspector taciturn, coboară adânc până se lasă prins de crema delicat de caldă, dureros de plăcută.

Las să curgă pe mine surâsuri matinale.

Colegul de apartament își fumează în liniște ochii adormiți. Își șlefuiește privirea în dansul latent dintre lingura durdulie ( tulumamaei! ) și borcanul împlinit la vederea conținutului :

” Oi fi prozaic, dar tu , fată,  faci dulceață așa cum alții de-abia încearcă să iubească. Șarm scrîntit.  Manifest continuu de artă. ”

 

Îi zâmbesc, mai răsfoiesc o dată printre gene și-mi cobor privirea pe umbra sărutului lăsat în ianuarie.

În bucătăria amorului nostru, țin să cred că tu ești, fără să-ți vrei funcția, iscusitul maestru.

Mă cauți și mă subliniezi în mii de rețete, ca apoi să riști să mă guști crudă, fără urmă de condiment.

Iar eu cresc în borcănașele cămarei, pentru că tu, de fiecare dată, îmi dai titlul de

” Specialitatea zilei”.