Acasă

Sunt Corina, am 25 de ani și-s în căutarea cuvântului acasă.

De azi știu, acasă-i acolo unde eu nu sunt și unde nu am mai fost vreodată.

Acolo mi-s dragi toți și poate că la toți le sunt dragă eu.

Acolo frumusețea e direct proporțională cu mărimea sufletului. Retușările venind cu timpul. Și pe meritate.

Pe trotuare întâlnești oameni calzi, curați și atinși de o empatie aproape copilărească.

Mulțumescu’ e cea mai virală boală, antidotul căreia se găsește undeva prin neant.
*Teorie promovată de oamenii care într-o altă viață au lucrat în sfera deservirii. Poate cred că s-or mai întoarce la condiția atroce de nesimțit.*

Acolo nu-i loc de mironosițe cu buze subțiri, gata să se dezbrace de pietate pentru un pumn de galbeni.

Nici de mari oratori care abia de pot lega trei silabe , gata să-și închine singurătatea în altarul „drăguțelor” de mai sus.

Acolo nu sunt biserici la fiecare aruncătură de băț. Cu taxe. Babe. Și popi dubioși.

Acolo Dumnezeu umblă desculț pe zâmbetul fiecărei persoane. Și cerul parcă sună a sărbătoare.

Nu sunt apartenențe politice sau delimitări geografice. Peste tot flutură steaguri apatride.

Acolo copacii vorbesc. Iar cand ei vorbesc, o lume întreagă învață să tacă.

Acolo buneii nu se mai apleacă de griji. Și-i ninge doar cu strânsori de brațe familiare.

Acolo uităm de razboaie. Acolo uităm de noi, cei de-acum, și facem pași mărunți spre natura noastră firească.

Acolo noi iubim. Și poate de asta devine cel mai acasă loc existent în spațiu și timp.

Ce le lipsește?

” -A na narmalinom iazîke ? „

Așa, la nici șapte ani, am aflat pentru prima oară că eu m-am născut într-o țară cu echimoze.

Cei 75 de bănuți dedicați înghețatei Eskimo s-au făcut mici în pumnul meu și țin minte că până ajunsesem acasă , îi și pierdusem. Împreună cu ei, pierdusem și supărarea pentru vânzătoarea aia grotescă.

Supărarea, nu și obida.

M-am tot gândit de-a lungul anilor ce i-a lipsit matroanei ca să îndrăgească limba care la mine în familie, era mânuită cu atâta atenție și iubire.

Poate ea nu a avut un bunel care să-i dea dulciuri pentru fiecare filă citită din abecedar. Sau nu a știut de băsmăluța adusă-n câmp, ce ascundea pâine, roșii, ceapă verde și o lumină pe care obișnuiam să o strig bunica.

Probabil pe ea nu au certat-o pentru desenele din cartea amintirilor lui mult prea copilul Ion  (operă supraviețuită după numeroase atacuri pisicești, crize creative corinești, ceaiuri prea des ieșite din cești , alelujah!).

N-a ascultat la radioul pictat cu pix albastru gândurile simple a domnului Sulac, apărute la o margine de drum. Nici vocea aia antipatică care anunța cu ton grav „Aici, radio moldova, este ora șa-se”.

Dumneaei nu i s-a dăruit nici un disc vinil cu titanii suflului românesc,lăsați abia acum în legea lor , pe maluri de prut. N-a văzut că mamele mulțămită lui Vieru, pot zbura între ceruri și pamânt, și dacă te rogi îndeajuns , universul le îngrijește când le suntem departe.

Dacă ar fi recitat Luceafărul, pe o bahnă la nordul Moldovei, devorată de țânțari (tulumamalor de mancurți ) și huiduită de un cârd de gâște , ar fi înțeles că ai mei 75 de bănuți legănați de o română mirifică, au fost mai presus de normalitatea bolnavă cerută de ea.

 

 

Am capitulat azi.

Am capitulat azi.

Făcută ghemotoc în grabă, i-am spus limbii să nu coboare nici un nod pe gât.

Îndeplinire impecabilă.

Buzele s-au așezat tremurânde și și-au așteptat sentința cumincioare,și poate prea curajoase.

Șuvițele deocheate de supărare, corzi lungi de vioară, s-au ascuns după urechi.
Înfrângere solemnă, etalată cu tăcerea minuțioasă a pistruilor.

Și numai ochii, domnilor, numai ochii și-au făcut de cap.

Genele s-au împleticit, formând obloane grele, mângâiate doar de un firicel de apă, coborât speriat de pe tâmplă.
S-au bătut în rafale stângace, au uitat de alinierea obișnuită și-au ridicat steaguri dezolate, pline de război senin.

Am capitulat azi. În fața ochilor mei.

Ochi care nu mi-au dat voie niciodată să cad mai jos decât ei.

Ochi prin care azi pot să văd o lume în care demult nu se mai capitulează în mod solemn. În tăcere minuțioasă.

Copila ta cu nerostitele și nefăcutele

Cazi obosită în cel mai lung dor din ultimii șapte ani…

Iartă-mi cuminte netimpul petrecut împreună și brațele care s-au făcut poate prea mici , rușinate de strânsorile dăruite în copilărie.

Necuvintele lăsate să se piardă în graba de a pleca mai copilă decât am fost vreodată.

Neplânsetul complice lăsat agățat la fiecare aeroport în care ai uitat de tine, doar pentru a-mi lăsa pe creștet cea mai edenică formă de iubire.

Iartă-mi nesunetele, nezâmbetele, neapropierile spontane, puse la păstrare pentru o maturitate care întârzie să apară.

Mamă.

Iartă-mi nefrumusețea cuvintelor scrise în grabă fărâmiciosă.

Să știi că în ochii tăi și azi se mai scriu Iliade, se alternează anotimpuri, ceruri și pământuri în perpetuă frământare…În ochii tăi se scrie aceeași liniște auzită pe când eram doar o semincioară de viață.

Iar eu, copila ta cu nerostitele și nefăcutele,

prind curaj și-ți mulțumesc,

lăsându-te să mergi liberă prin venele unde azi, orașe îți poartă numele.

”N-am auzit niciodată vreun bolovan de pământ să plângă.

Însă dacă mergi desculț vara, la țară, călcâiele tale se șterg de istorie.

Și-atunci în tine, începe a plânge pasul.”

 

Acolo unde eu m-am născut, tăcerea mai mereu se ia soră cu supunerea.

Libertatea e o jună coruptă, care-și schimbă iile pe pânze de-un roșu acut.

Când am cerut nai și fluier, mi s-a dăruit o balalaică, corzile căreia au ridicat baricade lângă suflet.

Mi-au palatalizat silabele, lăsând frumusețea lor să se plimbe speriată, pe nodul din gât.

Invidioși pentru dragostea mea invernală, m-au viscolit până la coaste pe tărâmuri străine.

 

M-am clătinat. Am căzut.  Și-am avut genunchii năruiți de amintiri.

Mi-a fost foame de latinitate. Istorie. Și-adevăr.

Stând în ungherul uitat de orice religie, am realizat un lucru simplu.

Zeci de vieți de-aș avea, aș alege în fiecare, ca primul plînset să fie pe tărâmul în care Eminescu și-a iubit codrii, iar Vieru a tăcut într-o limbă atât de dragă mie.

 

 

 

Un altfel de bucătar.

Zori de zi.

Din prea multă dragoste, căpșunele, trădate de miros, gem în oală.

Degetul meu, inspector taciturn, coboară adânc până se lasă prins de crema delicat de caldă, dureros de plăcută.

Las să curgă pe mine surâsuri matinale.

Colegul de apartament își fumează în liniște ochii adormiți. Își șlefuiește privirea în dansul latent dintre lingura durdulie ( tulumamaei! ) și borcanul împlinit la vederea conținutului :

” Oi fi prozaic, dar tu , fată,  faci dulceață așa cum alții de-abia încearcă să iubească. Șarm scrîntit.  Manifest continuu de artă. ”

 

Îi zâmbesc, mai răsfoiesc o dată printre gene și-mi cobor privirea pe umbra sărutului lăsat în ianuarie.

În bucătăria amorului nostru, țin să cred că tu ești, fără să-ți vrei funcția, iscusitul maestru.

Mă cauți și mă subliniezi în mii de rețete, ca apoi să riști să mă guști crudă, fără urmă de condiment.

Iar eu cresc în borcănașele cămarei, pentru că tu, de fiecare dată, îmi dai titlul de

” Specialitatea zilei”.

 

 

Chestionar năuc.

Anul nașterii : ’90. Dacă ar fi știut toamna aia, că pe lângă frunze, un nou suflet avea să cadă…Și ce cădere!

Înălțime: Relativă. Dacă-s fericită , există posibilitatea de a-mi lovi tâmpla de Lună.

Greutate: Cândva am înghițit un univers, dar îmi reușește oarecum să încap în brațele dragi.

Semne distinctive: Ochii mei sunt atât de plini și de cafenii, încât uneori când alerg, culoarea sare răzleață și se așează pe tarâmul obrajilor. Pe pămant lumea’i cheamă pistrui, io prefer să le spun minuni hoinare.

Ah da, undeva între coaste și sân, cred că am o luminiță. N-o ating, o să aibă timp să explodeze.

Oras : Glasul mamei.

Adresă : Cănuța cu ceai, 24/7

Ocupație : Îndrăgostită.

Religie: Buneii.

Situație sentimentală : După ce l-am așteptat 22 de ani, cred că aș putea să mă definesc a lui. Sau deplin de a mea.